MunshiR
#0

Puisorii - 

Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele aţipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în departari, miriştile scanteiaza singuratice, ca nişte ţesaturi de fir; iazul îşi aşterne faţa umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfinţitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.

În aer, un popor întreg de randunele se pregateşte de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca nişte sageţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui, ca o perdea, apoi, razleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avanta cu toatele înspre paduricea de salcii; ascunzandu-se, ratacesc prin frunzişul racoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bataia lina a aripilor. De dupa deal vine în zbor rotat un uliu. Pasarea de prada pare ca nu ia în seama mulţimea paserilor calatoare. Ele îl zaresc; un strigat de îmbarbatare, şi stolul întreg navaleşte la lupta. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scapat! Randunelele, vesele de aceasta fuga, plutesc sus, crezand ca l-or mai vedea; zarea ramîne însa limpede, şi dansele se întorc obosite de se înşira pe varful şurelor de paie…

Pe prispa casei, copilaşul numai în camaşuţa, cu capul gol, urmareşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se afla şi cei trei pui ai lui, din cuibul de huma de sub streaşina.Îi capatase dar de la mamuca lui.
De cate ori era neastamparat, mamuca îi zicea: „Fii cuminte, daca vrei sa-ţi dau puii cand or creşte mari!”

Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urma au zburat! El îi vazuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parca niciodata nu zburasera mai mult ca astazi.
Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul langa altul, sau cei de langa aceştia, daca n-or fi chiar cei de la capat. Toţi parca seamana unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!…

Pasarelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigat vesel şi s-au ridicat deodata cu toatele. Cateva din ele s-au desparţit o clipa din stol, au atins uşor streaşina casei, apoi s-au pierdut iaraşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau ramas bun de la el şi de la cuibul lor de huma.

Stolul mai ocoli de vreo doua ori iazul, apoi se înalţa şi porni încet sa lunece spre asfinţit.
Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adanc, apoi duse manuşiţele la ochi şi începu sa planga.
Maica-sa arunca furca şi veni în fuga de-l lua în braţe; în cuvinte dezmierdatoare îl întreba ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atata navala de lacrami. Întinde mana spre cer, îi arata stolul care luneca în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:

— Puişorii ….
Mama îl strînge la san şi îl saruta cu drag:
— Nu plange, puiul mamei, au sa se-ntoarca înapoi… la primavara …
Copilaşul se linişteşte; punand manuşiţa deasupra ochilor, ca mamuca-sa, privesc împreuna stolul pe zarea departata a cerului.

Şi lumina slaba a duiosului asfinţit de toamna le îneaca ochii înrouraţi acum la amandoi.